Atașamentul reprezintă închinarea la plăcere, la satisfacții. Înainte de apariția atașamentului, la om apare lipsa de acceptare a voii Divine. Iar înainte de aceasta, omul pierde sentimentul de unitate cu Dumnezeu, sentimentul prezenței Lui întotdeauna și în toate. 

Atașamentul dă naștere la dependență și agresivitate, iar agresivitatea interioară atrage după sine neplăceri și boli.

Am analizat sute de pacienți și am văzut aceeași imagine: atașamentul puternic al omului față de ceva s-a transformat inevitabil în agresivitate și a pătruns în subconștient, cauzând astfel boala. În concluzie, m-am convins că motivul unei boli poate fi atașamentul față de ceva. Inițial, credeam că doar atașamentul față de aspectele materiale duce la agresivitate dar, după o perioadă, când era cât pe ce să mor, mi-am dat seama că destinul mă avertiza despre o anumită problemă foarte gravă. Am început să caut cauza și, brusc, mi-am dat seama că interpretam în mod greșit legile Universului. De fapt, este periculos să te atașezi nu doar de valorile materiale, dar și de cele spirituale. Cu alte cuvinte, lumea materială și lumea spirituală sunt două fețe ale aceleași monede, iar sufletul le unește. Iată de ce nu este voie să te închini nici la valorile materiale, nici la cele spirituale.

Am înțeles atunci porunca biblică „Să nu-ți faci chip cioplit”. Dar, dacă începem să ne închinăm la diverși idoli, dacă găsim principala fericire în omul iubit, în familie, în muncă, în plăceri și satisfacții, atunci noi distrugem unitatea cu Creatorul și iubirea pleacă pe nesimțite din sufletul nostru. Ca urmare a necumpătării apare atașamentul și apoi crima împotriva sufletului.

În momentul în care omul divinizează, la început, sentimentele înalte, apoi  bunăstarea, apoi banii și nevoile trupului, acest lucru reprezintă o idolatrizare, care mai devreme sau mai târziu duce la slăbirea totală a sufletului. Iar apoi începe decăderea. Iar, dacă omul continuă să se agațe de dorințele, instinctele, trupul și conștientul lui, decăderea devine ireversibilă.

Neînțelegerea faptului că trebuie să iubești doar un singur Dumnezeu și că iubirea înseamnă chiar unitatea cu Creatorul pot să intensifice atașamentul și agresivitatea. De fapt, atunci când o persoană începe să se închine la cineva sau la ceva, iubirea sa se transformă într-un atașament care, la rândul său, se transformă în agresivitate, ceea ce duce în cele din urmă la apariția bolilor. În momentul în care sufletul se atașează de ceva, omul începe să aibă probleme de ordin spiritual sau fizic. Într-o astfel de situație poate începe decăderea sufletului și omul va deveni invidios, răutăcios, meschin, supărăcios etc. Bolile sufletului sunt lăcomia, invidia, ura, supărarea, judecarea, tristețea, regretul și teama, iar ele apar atunci când noi transformăm mai întâi iubirea în atașament și apoi în patimă.  

Când înțelegem că Dumnezeu este în toate, că El este prezent pretutindeni, atunci noi îl iubim pe Dumnezeu din interiorul nostru, din celălalt om și din întreaga lume înconjurătoare și astfel Îl iubim fără atașamente, înțelegând că trupul nostru se va transforma în pulbere, „eu-l” fizic va muri, persoana iubită va îmbătrâni și, de asemenea, va muri, rămânând doar sufletul, care este etern. Toată această lume se va schimba, se va nărui și va fi creată din nou. Din acest motiv, atașamentul față de aspectele exterioare ale vieții duce la boli și la probleme mari. Iată de ce noi trebuie să iubim, fără să ne atașăm, cu alte cuvinte, să iubim jertfind.

În momentul în care omul dorește doar să primească, el devine dependent și, dacă devine dependent de ceva, atunci nu poate accepta nici cea mai mică pierdere, ceea ce îi provoacă un protest, indignare, supărare, ură, tristețe.

Prin urmare, mai întâi trebuie să devenim demni de dorințele noastre. Și cu cât un om este mai puternic atașat de lume, cu atât îndeplinirea dorințelor sale este mai periculoasă.

Un indiciu al faptului că suntem atașați de lume este agresivitatea exterioară și interioară, problemele cu care ne confruntăm și, cu cât este mai puternic atașamentul, cu atât este mai puternică agresivitatea subconștientă și, prin urmare, cu atât mai tare noi ne atragem nenorocirile, bolile și problemele.

Când un om începe să aibă o atitudine greșită față de lume și sufletul lui se atașează de ceva, „eu-l” nostru suprem știe deja ce se va întâmpla mai departe. Sufletul va începe să se atașeze de ceva, iubirea se va transforma în pasiune, iar pasiunea – într-un atașament foarte puternic și ură, omul începând să aibă pretenții față de persoana sau față de lucrul de care este atașat, iar toate acestea trec ulterior la el însuși. Acolo sus, în plan subtil, aceste lucruri sunt vizibile.

Am cercetat karma omenirii. Principala încălcare a legilor pe care o comite omenirea sunt dezicerea de Dumnezeu, care a început încă din secolul al X-lea, şi afundarea într-un pragmatism accentuat. Această încălcare este prezentă în câmpul fiecărui om care trăieşte acum pe Pământ.

Conștientul nostru este separat de energia universală. De aceea, dacă noi ne închinăm omului apropiat sau muncii, la nivelul minții, al conștientului, acest lucru nu este periculos pentru Univers. Trupul și conștientul nostru nu au dimensiuni universale, dar sufletul are și, atunci când închinarea la ceva începe să pătrundă adânc în suflet, mai bine zis, în subconștient, care este componenta principală a sufletului nostru, atunci Universul reacționează instantaneu.

Orice funcție umană există după principiul sinusoidei, și numai Divinul poate fi permanent și neîntrerupt.

Omul trebuie să renunțe periodic la toate lucrurile la care se închină temporar și forțat. O renunțare periodică la dorințele umane, la comunicarea cu cei apropiați, la toate treburile importante, la plăceri, permite restabilirea legăturii pierdute cu Creatorul, punerea în ordine corectă a priorităților, îndreptarea energiei către scopul principal.

Dacă sufletul unui om este atașat de această lume, atunci fericirea exterioară intensifică atașamentul.

Scopurile unui om sunt bunăstarea, familia, procrearea, puterea, banii, securitatea, însă nici unul dintre aceste lucruri nu se va întâmpla dacă el nu va începe să creadă în Dumnezeu, să urmeze poruncile și să se comporte etic. Scopurile sunt juste, însă ele sunt legate de cele pământești, iar când scopul este limitat de dimensiunile vieții, atunci omul începe să depindă de această viață și să i se închine, iubirea dispărând treptat din sufletul său. Atașamentul înlocuiește iubirea, iar iubirea se transformă în patimă. Iisus Hristos a spus că scopul unui om nu trebuie să fie bunăstarea pământească, ci Împărăția Cerurilor, adică ceea ce există dincolo de limitele vieții pământești.

Când noi uităm de „eu-l” nostru Divin, atunci trăim prin intermediul sufletului nostru exterior, superficial, care începe să se degradeze, imediat ce ajunge pe primul plan. Astfel, când sentimentele noastre, instinctele de autoconservare și de procreare devin cele mai importante, noi începem să prosperăm impetuos la exterior și să murim la interior, ceea ce nu duce la nimic bun. Din această cauză, atunci când Iisus Hristos a spus „cine își va pierde viața pentru Mine”, El avea în vedere următorul lucru: „cine își va sacrifica sentimentele, atașamentele și dorințele de la exterior de dragul descoperirii propriului „eu” Divin, acela își va salva propriul suflet”.

Nu este permis să ne atașăm de viață și să ne închinăm acesteia. Trebuie să ne controlăm dorințele și instinctele și să nu ne închinăm lor; trebuie să învățăm să iubim, fără să ne atașăm, trebuie să înțelegem că iubirea înseamnă întotdeauna o jertfă; trebuie să încetăm să mai fim consumatori. Dacă vom învăța toate aceste lucruri, atunci vom avea un alt destin, mai bun.

Capacitatea de a iubi fără să ne atașăm este o mare artă, pe care noi trebuie să o învățăm în fiecare zi.